Ca alternativă educaţională, pedagogia Waldorf trebuie înţeleasă ca o pedagogie care se orientează în funcţie de cerinţele copilului.
Pretenţiile şi cerinţele pedagogiei Waldorf sunt îndreptate spre spre educator. Nu e vorba de sisteme metodice deosebite, de programe ultramoderne şi de realizarea forţată, cu succes, a acestora. Important este a trezi viaţa, a pregăti naşterea individualităţii, într-un corp sănătos, într-un suflet sănătos. E dificil de observat ceea ce este individual într-o fiinţă umană. Iată o deosebire esenţială faţă de pedagogia tradiţională, care nu are în vedere (în afară de ereditate şi de mediul înconjurător) acest câmp de forţe ce vine din interiorul copilului: individualitatea. Cu toate acestea, pedagogia Waldorf nu are pretenţia de a fi originală sau revoluţionară ci, aşa cum spunea R. Steiner despre propria lui pedagogie, „este un drum spre un învăţământ mai uman”.
Pedagogia Waldorf, având ca principiu de bază: educarea omului întreg, se bazează în mod fundamental pe întâlnirea dintre oameni: în primul rând dintre educator şi elev. Toată pedagogia este concentrată în acest fenomen arhetipal, în acelaşi timp uman şi interuman, relaţia elev -educator fiind esenţa pedagogiei Waldorf: „Învăţarea şi educarea sunt, în fond, doar un caz special al relaţiilor umane” (R. Steiner).
Educatorii sunt cei care „reprezintă” pedagogia, folosind-o. Fiecare educator Waldorf se întâlneşte cu elevii săi plecând de la acest concept general. Fiecare educator Waldorf ar trebui să conştientizeze întotdeauna evoluţia individului şi a umanităţii, deoarece participă în mod activ la amândouă. Toate acestea îi dau, în existenţa sa ca om şi educator, forţa, siguranţa, dar şi conştienţa unei mari responsabilităţi. El trebuie să fie conştient că munca sa, atunci când este bine orientată, vizează nu numai intelectul şi sentimentele elevilor săi, ci şi dezvoltarea sa morală, spirituală precum şi armonizarea sufletesc-spiritualului cu trupul.
Pentru o mai bună cunoaştere a elevilor săi, educatorul Waldorf va cultiva contactul cu părinţii. Se începe cu familiarizarea părinţilor în ceea ce priveşte pedagogia Waldorf. Astfel, li se argumentează fiecare sens al demersului educativ, pentru ca părinţii să înţeleagă semnificaţia fiecărei acţiuni şi să cunoască efectele lor asupra dezvoltării copilului. Apoi, metodic şi sistematic, se realizează totul împreună cu ei. În fiecare lună, părinţii se întâlnesc cu educatorul (profesorii) clasei într-o „seară cu părinţii”, unde se expun problemele specifice: fie cele ale vârstei, în general, fie ale clasei în particular. Părinţii primesc, cu acest prilej, informaţii pedagogice preţioase, sugestii cu privire la relaţiile lor cu copiii, cooperând în mod activ în acest schimb. În acelaşi timp pot avea loc prezentări de cărţi ( noutăţi editoriale ), care au un conţinut educativ în concordanţă cu principiile Waldorf. Dar la fel de bine pot fi puse în discuţie şi eventualele critici ale părinţilor cu privire la munca desfăşurată de cadrele didactice.
Este important ca dascălul să fie capabil să-şi recunoască greşelile. Pentru a câştiga mai multă încredere şi autoritate, nu trebuie să pară ceea ce nu este, ci trebuie să se autoeduce în permanenţă.
Pentru a cunoaşte micile şi marile detalii ale vieţii particulare ale fiecărui elev, cât şi cele ale familiei sale, educatorul Waldorf vizitează căminul respectiv atunci când părintele îl invită, putând astfel să impulsioneze mai uşor, după criterii obiective, atitudinea educativă a părintelui, pentru că lucrul cu 20-30 de copii oferă o imagine mai bogată şi o experienţă mai variată decât aceea a părintelui.
Unul din aspectele cel mai greu de înţeles este autonomia educatorului Waldorf. Evident, ea nu este absolută; dar, în relaţiile cu asociaţia susţinătoare a şcolii, este destul de mare, ca şi independenţa faţă de un director (această funcţie, în înţelesul tradiţional al cuvântului, nici nu există într-un organism Waldorf autonom). Autonomia trebuie să fie măsurată cu privire la direcţia spirituală a şcolii, exercitată de către educatorii săi, ca un tot. Cu alte cuvinte toate cadrele didactice sunt, prin definiţie, angajate în acelaşi bloc de principii pedagogice al învăţământului Waldorf.
Ca educator, trebuie să ieşi din învelişul protector al funcţiei şi să relaţionezi natural cu lumea, astfel încât să răzbată şi în exterior ceva din fiinţa ta lăuntrică. Ca educator trebuie să-ţi deschizi inima, să realizezi o punte între tine şi copii, între tine şi părinţi. Trebuie să înveţi să-ţi domini propriul temperament, să-ţi schimbi, când este nevoie, vocea, limbajul, să munceşti în mod conştient înlăuntrul tău, pentru a te transforma într-un bun pedagog. Şi mai e nevoie să fii „odihnit” -adică să ai acel spaţiu interior necesar formării acestor relaţii interumane, pentru a da un impuls de bucurie şi sănătate sufletească elevilor tăi.
Regulile de aur ale unui educator Waldorf sunt: Moralitatea, Adevărul şi Iubirea.Calităţile sufleteşti pe care trebuie să le dobândească un pedagog Waldorf sunt:Ocrotirea, Entuziasmul şi Respectul.
După Steiner, calitatea supremă a omului este libertatea, adică liberul arbitru, voinţa liberă. Locul unde trebuie implantat şi preparat acest impuls suprem este şcoala, angajată într-o sarcină individuală cu fiecare din elevii săi. În perioada de educare, aceştia trec prin mari transformări: ale constituţiei lor corporale, ale capacităţilor lor de simţire şi trăire, ca şi ale structurilor gândirii sau conştienţei lor. În această stare schimbătoare a creşterii, rolul educatorului care are deja o concepţie fermă despre lume şi viaţă, este deosebit de dificil şi sensibil.
Misiunea dascălului este de a contribui ca instrumentul (corpul şi sufletul) să fie astfel format încât individualitatea (spiritul) să se poată aşeza în acesta şi să-l poată utiliza.
Rudolf Steiner spune referitor la acest aspect: „Sarcina profesorului este cea mai mare negare de sine. El trebuie să trăiască în apropierea copilului astfel încât spiritul copilului să-şi dezvolte propria viaţă din simpatie pentru viaţa profesorului. Nu avem voie să facem niciodată din copil o copie a noastră. Nu trebuie să trăiască în el în continuare, cu forţa, în tiranie, ceea ce a fost propriu educatorului, nici mai târziu, în vremea când ei vor fi terminat şcoala. Trebuie să putem educa în aşa fel, încât să înlaturăm piedicile fizice şi psihice din calea a ceea ce pătrunde în copii în fiecare epocă, dintr-o ordine cosmică divină şi să creăm elevului o ambianţă prin care spiritul său să poată intra în viaţă în deplină libertate”( Rudolf Steiner, 1919).
Omul are nevoie de acea educaţie care implică promovarea, atât a libertăţii, cât şi a autorităţii. Dacă educaţia este excesiv de fermă, vom avea de a face cu revolta, minciuna, ipocrizia, precum şi alte forme de autoapărare. Dacă este excesiv de slabă vom avea plictisul, lipsa de motivaţie şi atrofierea celor mai valoroase forţe.
Este deci necesar ca libertatea şi autoritatea să fie echilibrate între diferitele tipuri de „libertate” şi „autoritate”, în acord cu vârsta copilului. R. Steiner recomandă:
0 -7 ani – autoritate prin exemplu;
7 -14 ani – autoritatea firească, bazată pe dragoste; mâna fermă, dar iubitoare, a dascălului;
14 -21 ani – autoritate firească, bazată pe calităţile personale (intelectuale, morale, etc.) ale educatorului; libertate şi responsabilitate din ce în ce mai mare;
21 ani – deplina libertate şi responsabilitate.
Autodeterminarea este deci rezultatul unei îndelungi ucenicii, este un exemplu tipic al legii metamorfozei. Astfel: cultivarea sentimentelor se transforma in fermitate de caracter; îndeplinirea sarcinilor, în integrare socială; veneraţia, în dorinţa de a fi autonom.
Educaţia de tip Waldorf are efect de stimulare a dezvoltării în concordanţă cu predispoziţiile proprii ale elevului. Prin maniera de lucru şi prin relaţiile care se stabilesc între dascăl şi elev, aceştia din urmă învaţă să se găsească pe sine şi să ajungă la o concepţie personală despre lume şi viaţă, prin experienţe trăite în lume şi în mediul lor social. Ei trebuie să-şi găsească singuri misiunea în viaţă şi în mediul social, potrivit destinului.
Tinerii trebuie să achiziţioneze capacitatea de a investiga în mod pozitiv lumea, de a imagina noi idealuri, de a transforma lumea. Această capacitate trebuie să fie unul din marile scopuri ale educaţiei, acela care urmăreşte dezvoltarea individului autonom.
Pedagogia Waldorf este actuală, chiar dacă a fost elaborată cu aproape o sută de ani în urmă. Ceea ce este specific pedagogiei Waldorf este respectul profund pentru fiinţa copilului şi viziunea realistă despre educaţie.