În clasa întâi, epocile de predare sunt lungi şi puţin diferenţiate; desenul formelor, povestioare cu tâlc din natură şi despre anotimpuri, mediul înconjurător şi ţinutul natal al copilului, scrisul şi cititul, socotitul, alternează după felul cum îi simte dascălul pe copii.
Mai târziu, epocile cursului principal, durând trei-patru săptămâni, se specializează din ce în ce mai mult şi se diferenţiază, tratând câte un domeniu distinct: limba maternă, geografie, zoologie şi cunoştinţe despre om, botanică, geologie, fizică, chimie, istorie, matematică şi geometrie ş.a.m.d.
Se folosesc intens exerciţiile, repovestirile, scurte lucrări, ele având rolul de a-i da elevului satisfacţia pentru ceea ce ştie sau de a-l impulsiona pentru a exersa mai sârguincios şi mai bine.
Pentru că epocile se repetă uneori doar de două ori pe an la aceeaşi disciplină, copiii au timp pentru a uita. Pentru această stare de lucruri, în limba română există frumoasa expresie ,,Noaptea e un sfetnic bun” (în spaniolă – ,,Mă voi sfătui cu perna”; în germană – ,,A dormi pe o hotărâre”). Starea de conştienţă din somn nu duce la o stingere a preocupărilor noastre, ci la o schimbare, o clarificare. În cultivarea memoriei şi formarea diferitelor capacităţi, uitarea adevărată (corectă) joacă un rol la fel de important ca şi readucerea bine dirijată a cunoştinţelor la suprafaţă şi amintirea. De fiecare dată experienţa reamintirii este surprinzătoare: ceea ce a fost primit cu bucurie şi s-a format în sine ca imagine cuprinzătoare a materiei bine structurate, are acum un grad mai înalt de maturitate.
Principiul epocilor de predare se menţine şi la celelalte materii. În clasele mari, domeniile meseriilor, cele tehnologice şi artistice sunt prelucrate în acelaşi fel în orele de după amiază.